Despre muncă, identitate și ce înseamnă să fii român în Olanda
Ca româncă, am fugit cât am văzut cu ochii de alți români din Olanda. Și i-am întrebat și pe alții: cei mai mulți fugim de alți români.
Am crescut petrecându-mi verile în Italia. Sună fancy, dar te asigur că nu era deloc așa. Nu erau verile italiene din Call Me By Your Name. Mergeam la mama, la locul ei de muncă, adică în casa unei italience drăguțe, pe nume Gelsa, de care mama avea grijă. Exista un cuvânt anume pentru femeile imigrante care veneau în Italia să-și câștige existența îngrijind bătrâni: badante.
Gelsa era așa de bună încât ne lăsa pe mine și pe maică-mea să stăm împreună în casa ei pe timpul verii. Mama avea doar două ore libere după-amiaza, iar eu trăiam pentru orele alea. Mama e foarte devotată serviciului, așa că nu-și lua liber duminica, așa cum știam că făceau alte îngrijitoare românce din Italia. Iar în cele două ore, cea mai distractivă activitate era să mergem prin magazine de haine și la Lidl. Nu mai sună chiar așa fancy, nu?
Atunci am înțeles eu că românii din afara României nu sunt oamenii mei. Cei din orașul în care locuia mama se adunau în fiecare după-amiază prin parcuri, beau alcool și nu erau tocmai cetățeni exemplari ai țărilor care îi adoptaseră. Se certau, se băteau și ajungeau la știrile locale, iar eu eram o școlăriță cuminte. Așa că ceilalți români au devenit oameni în preajma cărora „nu eram în siguranță”.
Dar în primele mele luni în Olanda, in 2017, am cunoscut un român în tren și de atunci suntem prieteni buni. Am cunoscut români la muncă, oameni care mi-au devenit prieteni apropiați și întâlnesc români aproape săptămânal prin grupurile și comunitățile mele de networking. Așa că nu e de mirare că primii mei clienți de coaching au fost, ghici cine, români stabiliți în Olanda. Overachieverii Europei. Nu ne leagă doar țara din care venim, sunt, pe bune, clienții mei ideali! Am scris aici despre tipologiile clienților mei, dar atunci le scrisesem ca texte pentru site, ca parte din strategia prin care îmi defineam nișa. Și totuși, m-au găsit. Clientul meu ideal m-a găsit și e român.
Noi, românii plecați din țară care trecem printr-o criză de identitate, suntem mulți.
Ne-am construit cariere impresionante în corporațiile din România. Aveam badge-uri, funcții, mașini de serviciu, poate chiar și o căbănuță la Breaza. Ne-am mutat aici ca să ne fie mai bine. Am venit să facem același lucru pe care îl făceam bine în România, dar, dintr-odată, nu mai funcționează. Pentru că mutarea într-o altă țară, chiar și atunci când ai o carieră solidă acasă, e o criză uriașă de identitate.
Am scris aici despre a mea. Dar cumva am rămas cu gândul că, bine, asta am trăit eu. În cei toți anii în care am lucrat în vânzări în Olanda, am lucrat doar cu olandezi și alți expați și toți îmi oglindeau versiunea de viață pe care o trăiam atunci: oameni cu performanțe extraordinare, succes, casă, vacanțe în Bali, o viață grozavă. Dar și genul de oameni care se întreabă „Sunt în vârful muntelui, de ce nu pot să dorm?”. Am scris despre ei aici.
Acum îmi dau seama că noi, românii plecați din țară care trecem printr-o criză de identitate, suntem mulți.
Aveai un job bun în România. Nu unul doar ok, ci unul bun. Aveai o funcție pe care lumea o recunoștea când te întreba “Și, tu cu ce te ocupi?” la o nuntă. Aveai o echipă, un portofoliu sau o regiune de care răspundeai și un manager care îți spunea, în felul acela în care o spun managerii când chiar cred ce spun, că ești printre oamenii buni, un asset pentru companie. Știai care îți era locul. Asta e partea pe care nu prea o vezi cât ești acasă: că știai care îți era locul. Și nici nu-ți dădeai seama de asta până când nu l-ai mai avut.
Apoi te-ai mutat. Pentru un partener, pentru un job, poate pentru că România începuse să semene cu o cameră în care aerul se termină încet. Ți-ai spus că faci asta pentru sănătatea ta, pentru viitorul tău, pentru copiii tăi și toate astea erau adevărate. Nu ai fugit, ai luat o decizie. Ești un om care ia decizii.
Și acum ești aici, faci același lucru pe care îl făceai înainte și nu mai funcționează.
Nimeni nu s-a plâns explicit de tine sau de performanța ta. Nimeni nu a spus nimic rău și tocmai asta te derutează. Pe hârtie, mutarea a fost un succes. Ai apartamentul sau lucrezi la asta, ai contul bancar, ai DigiD-ul și ai descoperit de unde să cumperi the good pastries. Din afară, mai ales prin ochii mamei și ai rudelor care te văd pe WhatsApp, îți merge extraordinar de bine.
Dar versiunea ta care funcționa acasă, cea care intra într-o încăpere și în opt secunde înțelegea atmosfera și știa exact pe ce ton să vorbească, nu s-a tradus aici. Acum vorbește o limbă care, tehnic, e engleză, dar nu e engleza pe care o folosesc oamenii ăștia. Face o glumă într-o ședință și gluma cade undeva pe podea, între doi colegi olandezi care te privesc amabil și trec mai departe.
Lucrul la care te pricepeai, lucrul care te făcea să fii tu, nu a fost niciodată doar competența. Era competență + context. Iar contextul l-ai lăsat în urmă, în România.
Așa că faci ce facem cu toții: muncești mai mult. Preiei proiecte noi pentru că sunt „o oportunitate de dezvoltare”. Muncești zi și noapte. Faci un curs, apoi încă unul, pentru că, evident, problema e că îți lipsește o competență, iar dacă o găsești, totul se va așeza din nou la loc. Devii foarte bună la a explica, la petreceri, de ce te-ai mutat, într-un fel care sună a decizie asumată, nu a ceva căruia abia i-ai supraviețuit. Și îți spui că ești în perioada de adaptare, că toată lumea spune că primii doi ani sunt grei, că odată ce înveți limba, odată ce îți construiești o rețea de oameni, odată ce obții următorul rol, o să te simți mai bine.
Eu am făcut asta ani întregi. Am continuat să caut o soluție profesională, pentru că „îmi mai trebuie o competență” era mai ușor de suportat decât „nu știu cine sunt aici”.
Acasă, știai că ești în regulă pentru că tot ce era în jur îți confirma asta: funcția, colegii, prietenii, părinții. Ti-o spuneau în felul ăla specific românesc, în care complimentul e aruncat puțin pe lângă tine, ca să nu ți se urce la cap.
Nu trebuia să explici de ce ești bun, se știa deja.
Dar aici, cea mai mare parte din contextul ăla a dispărut. Nimeni nu știe compania la care lucrai. Nimeni nu știe ce însemna funcția ta. Colegii tăi olandezi sunt politicoși și imposibil de descifrat. Olandeza ta e suficient de bună pentru Albert Heijn, dar nu suficient de bună ca să poți fi amuzant în ea. Și asta e un fel aparte de singurătate, lucru la care nu cred că se gândește multă lume înainte să se mute aici.
Așa că te trezești aici, într-o țară pe care ai ales-o, făcând un job pentru care ai, tehnic, toate calificările și te întrebi dacă mai ești la fel de bun pe cât credeai că ești.
Și pentru că nu știi, începi să cauți pe cineva care să-ți spună. Cauți confirmarea la următorul interviu. În răspunsul unui recruiter. În faptul că soțul tău crede sau nu că te-ai adaptat bine, că vecinul olandez îți zâmbește, că un client spune da. Începi să aduni mici voturi de încredere. Iar când vin, te simți bine cam o după-amiază, după care ai nevoie de altele. Ca sacul fără fund.
Asta se întâmplă când lași un sistem din afara ta să decidă dacă ești în regulă, apoi te muți într-o țară în care acel sistem de sprijin nu există.
Știu asta, pentru că timp de 12 ani mi-am construit întreaga identitate în jurul obiectivelor de quarter. Apoi m-am oprit și, pentru o vreme, chiar nu mai știam cum să-mi dau seama dacă o zi mersese bine. Nu exista nici o cifră, cineva sa mă verifice. Îmi amintesc că stăteam în bucătărie și mă gândeam, cu panică: dacă nimeni nu îmi confirmă, eu de unde știu că fac bine ce fac?
Dacă nimeni nu îmi confirmă, eu de unde știu că fac bine ce fac?
În întrebarea asta e totul. Din cauza ei ești obosit într-un fel pe care somnul nu-l mai rezolvă.
Noi, românii, suntem extraordinar de buni la a îndura. O clientă mi-a zis chiar azi “Romanii? Noi suntem overachieverii Europei.” Le ducem pe toate cu zâmbetul pe buze: mutarea, jobul, singurătatea, distanța față de mamele noastre, vinovăția pentru distanța asta, apartamentul de acasă pe care l-am cumpărat și în care nu prea am apucat să locuim.
Le cărăm pe toate fără să procesăm cu adevărat nimic din ce ni se întâmplă. Apoi ne întrebăm de ce nu ne putem bucura de viața pe care am muncit atât de mult să o construim aici.
Nu doar că ne-am mutat, am și pierdut ceva din noi și am simțit că nu avem voie sau timp să jelim pierderea asta, pentru că asta ar însemna să recunoaștem că mutarea ne-a costat ceva. Iar să recunoști că mutarea te-a costat ceva pare periculos de aproape de a recunoaște că a fost o greșeală.
Te-a costat ceva; nu a fost o greșeală. Ambele sunt adevărate și, până când nu le dai voie să fie adevărate în același timp, vei continua să încerci să-ți repari CV-ul, când problema e în cu totul altă parte. Așa că vreau să te întreb ceva:
Încă încerci să dovedești că ești cineva aici?
Poate aștepți ca managerul tău să recunoască ce poți sau ca un recruiter să te aleagă. Ca familia de acasă să confirme că a meritat să pleci. Ca țara asta să confirme că te-ai adaptat cu succes.
Tot ce știi e că muncești în continuare, obții rezultate și aduni mici confirmări, iar niciuna nu lămurește întrebarea asta pentru prea mult timp. Asta e o informație utilă. Și tot de aici începe coachingul cu mine. Lucrez cu profesioniști inteligenți și capabili care nu mai vor ca jobul, realizările sau reacția altcuiva să decidă dacă ei sunt OK.
Dacă ești un profesionist român care locuiește în Olanda și te-ai recunoscut aici, poți să-mi scrii. Eu, care am fugit atâta de alți români, mă regăsesc acum în poveștile tale. 🤸
